Într-o zi luminoasă, doi călători mergeau pe o potecă, lângă o pădure. Erau prieteni și își promiseseră să rămână împreună și să se ajute unul pe altul. Vorbeau voioși și se bucurau de drum.

Când au intrat sub umbra copacilor înalți, s-a auzit un trosnet de crengi. Din tufișuri a apărut un urs mare și brun. Ursul s-a ridicat pe labele din spate și a mirosit aerul, curios și flămând.

Primul călător a reacționat iute. Fără să se gândească la prietenul său, s-a cățărat într-un copac înalt și s-a ascuns printre frunze. Al doilea călător era mai scund și nu știa să se cațere. S-a uitat în jur. Nu era nici o piatră mare, nici o scorbură în care să intre. Atunci și-a amintit un sfat vechi: „Ursul nu atinge pe cel care stă nemișcat, ca și cum ar fi mort”.

Fără să piardă vremea, s-a întins pe jos, cu fața în jos. Și-a strâns brațele pe lângă corp, a închis ochii și și-a ținut respirația. A stat foarte, foarte nemișcat.

Ursul s-a apropiat încet. I-a mirosit părul călătorului. I-a mirosit urechea. A pufnit aer cald pe ceafă și i-a mirosit și nasul. Călătorul nu s-a clintit deloc. Nu s-a uitat, nu a scos niciun sunet. Ursul a ascultat. Nu a auzit niciun pas, niciun foșnet. „Nu se mișcă. Nu e pentru mine”, parcă s-a gândit ursul. Așa că s-a întors și a plecat, legănându-și pașii înapoi în pădure.

Abia după ce sunetele ursului s-au pierdut, călătorul întins a deschis ochii și a tras aer adânc în piept. Prietenul său a coborât din copac, puțin rușinat, dar încercând să pară curajos.

— Uf, ce sperietură! a zis el. Spune-mi, te rog, ce ți-a șoptit ursul la ureche? Părea că îți spune un secret!

Călătorul și-a scuturat praful de pe haine și a răspuns liniștit:

— Mi-a spus ceva foarte important: să nu mai călătoresc niciodată cu un prieten care mă părăsește la primul semn de primejdie.

Celălalt a roșit și a tăcut. Au pornit mai departe, iar pașii lor au fost mai liniștiți și mai chibzuiți.

Morala: Prietenul adevărat se vede la nevoie.