La începutul lumii, când totul era nou-nouț, animalele au început să lucreze pentru Om. Doar o cămilă trăia în mijlocul deșertului, lângă un ochi de apă. Nu făcea nimic. Mesteca bețișoare și spini, privind la oglinda apei. Și, când cineva îi vorbea, spunea doar: „Humpf!”

Într-o dimineață, Calul a venit galopând, cu șaua pe spate. „Cămilă, hai la muncă! Omul are nevoie să tragă căruța.”

Cămila s-a uitat în apă și a spus: „Humpf!”

Calul a plecat singur, trist.

Apoi a venit Câinele, cu un bățișor în dinți. „Cămilă, hai la treabă! Omul are nevoie să păzească curtea.”

Cămila nici nu s-a întors. A pufnit: „Humpf!”

Câinele a plecat singur, mâhnit.

Pe urmă a venit Boul, cu jugul pe gât. „Cămilă, vino să ari câmpul. E mult de lucru.”

Cămila a clătinat urechile, a mestecat încet și a zis: „Humpf!”

Boul s-a dus, gâfâind, la muncă.

Spre seară, Calul, Câinele și Boul au mers la Om. „Stăpâne,” au spus ei, „noi muncim cât pentru doi. Cămila stă în deșert și spune doar «Humpf!» Ne este greu.”

Omul a oftat. „Atunci o să munciți mai mult până găsim o rezolvare.”

Animalele au plecat și mai supărate. Așa că l-au chemat pe Djinul, Stăpânul tuturor Deșerturilor, cel care avea grijă de nisipuri și vânturi. Djinul a apărut pe o adiere caldă. „Ce nevoi aveți?”

Calul a nechezat: „Cămila refuză munca.” Câinele a lătrat: „Spune doar «Humpf!»” Boul a mugit: „Noi muncim și pentru ea.”

„Aha,” a spus Djinul. „Voi merge să vorbesc cu ea.”

Djinul a pornit peste dune, până la ochiul de apă. Acolo, Cămila mesteca spini, se oglindea în apă și își zicea: „Humpf!”

„Cămilo,” a spus Djinul blând, „de ce nu ajuți pe nimeni?”

Cămila a clipit rar și a rostit: „Humpf!”

„Este începutul lumii,” a spus Djinul, „fiecare are de făcut ceva. Calul trage, Câinele păzește, Boul ară. Tu?”

Cămila a dat din gene, s-a uitat în apă și a scos iar: „Humpf!”

Djinul și-a strâns sprâncenele. „Ai spus «Humpf!» de trei ori. De luni până azi nu ai muncit deloc. Asta nu e corect.”

Cămila a oftat lung, fără să se miște: „Humpf!”

Atunci Djinul a ridicat mâna și a rotit aerul deșertului. Nisipul s-a învârtit, vântul a șuierat ușor, iar spatele Cămilei a început să se umfle, puțin câte puțin, până s-a făcut o mare cocoașă.

Cămila s-a uitat în oglinda apei și a scăpat un „Humpf!” și mai mare, și de spaimă, și de mirare.

„Aceasta,” a spus Djinul, „este cocoașa ta. Ai pierdut trei zile de muncă, dar cocoașa te va ajuta. În ea vei ține putere și provizii, ca să poți munci multe ore fără pauză. Vei recupera ce ai pierdut și îi vei ajuta pe ceilalți. Și, te rog, nu mai spune doar «Humpf!» când e vorba de muncă.”

„Dar cum să lucrez cu o cocoașă?” a pufnit Cămila, clătinând coada.

„Foarte bine,” a zâmbit Djinul. „Cocoașa nu te împiedică. Doar îți amintește să nu mai fii leneșă.”

Cămila s-a ridicat pentru prima dată cu adevărat. A pășit prin nisip, a lăsat ochiul de apă în urmă și s-a dus la Cal, la Câine și la Bou.

„Am venit să ajut,” a spus ea, cu voce mai moale. „Nu voi mai spune doar «Humpf!»”

Calul a nechezat bucuros, Câinele a dat din coadă, iar Boul a mugit mulțumit. Iar Cămila a tras, a cărat și a lucrat, ore în șir, fără să ceară pauză să mănânce, pentru că în cocoașa ei avea puterea celor trei zile pierdute.

De atunci, cămilele au cocoașă. Le ajută în drumurile lungi prin deșert și le amintește că munca împărțită e muncă ușoară, iar lenea aduce… cocoașă.

Iar dacă vei auzi vreodată un „Humpf!” încăpățânat, gândește-te la Cămilă și la ziua când a învățat să-și facă partea.