Demult, demult, pe vremea când marea era mare și liniștită, Balena mânca tot ce găsea. Înota cu gura cât o peșteră și înghițea pești, meduze, crabi și orice altceva înota pe acolo. Mânca și mânca, până când în apă n-a mai rămas aproape nimic.

Un singur peștișor mic a scăpat. Era Peștișorul Șiret. Avea ochi vioi și se ascundea după valuri. Balena i-a zis cu vocea ei adâncă:

— Mi-e foame! Ce să mai mănânc?

Peștișorul Șiret a clipit și a spus:

— Dacă ți-e așa foame, caută un om. E un marinar pe o plută, după insula aceea. E singur-singurel și stă la soare.

Balena a dat din coadă, a făcut un val mare și s-a dus drept acolo. A găsit marinarul: un om bronzat, cu o pălărie, un cuțit și, foarte important, cu niște bretele late. Stătea pe o plută din scânduri, plutind încet.

— Salut, omule, a mormăit Balena. Mi-e foame.

Și, hup!, într-o singură clipă, Balena a înghițit pluta și pe marinar cu totul. Dar de-abia înghițise, că Balena s-a încruntat. În burtă, marinarul nu s-a speriat. S-a ridicat în picioare pe plută și a început să bată din picioare, să sară, să tropăie, să facă un dans marinar vesel. A tropăit sus și jos, sus și jos, până când Balena a făcut sughițuri și s-a simțit foarte, foarte prost.

— Oprește! a gemut Balena. Nu mai dansa!

— Mă opresc dacă mă duci la țărm, a zis marinarul. Du-mă aproape de o plajă cu nisip și deschide-ți gura mare ca să ies.

Balena, cu burta dureroasă, a înotat spre o bancă de nisip. A ridicat capul, a deschis gura, a scos limba și a spus:

— Acum!

În clipa aceea, marinarul s-a mișcat repede și isteț. A luat scândurile plutei și le-a potrivit ca un grătar, ca o poartă cu bare. A scos bretelele lui late și puternice și a legat grătarul bine-bine, chiar la gâtul Balenei. A strâns nodurile cu grijă, ca să țină.

Apoi a alunecat pe nisip, a făcut o reverență și a spus:

— Mulțumesc pentru plimbare! Dar să știi ceva, Baleno: de acum înainte n-o să mai poți înghiți decât lucruri mici. Și ai face bine să nu mai încerci să înghiți oameni, mai ales pe cei cu bretele.

Balena a încercat să-l cheme înapoi, dar grătarul din scânduri era legat strâns peste gâtul ei. S-a întors în larg și a încercat să mănânce ca înainte. A deschis gura, a tras apa și… peștișorii mici au trecut prin fantele grătarului, dar nimic mare n-a mai putut intra. Nici o platușcă mare, nici un crab uriaș, nici o plăcintă imaginară de mare. Doar peștișori mărunți, mărunți.

Peștișorul Șiret a înotat pe lângă ea, a făcut o tumbașcă și a zis:

— Ți-am zis eu!

Balena a oftat cu bule. Nu i-a mai fost pe plac să fie așa lacomă. A învățat să înoate liniștit și să mănânce doar ce încape prin grătarul ei.

Marinarul s-a dus la țărm, și-a pus din nou pălăria, a zâmbit către mare și a plecat spre casă, fluierând un cântec de pe mare. Bretelele lui? Rămăseseră legate la gâtul Balenei, ținând grătarul bine, bine.

De atunci, toate balenele au gâtul așa, cu loc doar pentru lucruri mici. Iar dacă le întrebi de ce, marea îți va șopti povestea aceasta, despre o balenă flămândă, un Peștișor Șiret și un marinar foarte isteț.