Cum și-a căpătat elefantul trompa

Demult, demult, pe când elefanții nu aveau trompe lungi deloc, ci doar câte un nas mic, negru și rotunjor, trăia un pui de elefant cu o curiozitate fără margini. Îi plăcea să pună întrebări toată ziua: „De ce struțul are pene lucioase? De ce girafa are gâtul așa de lung? De ce hipopotamul stă atât de mult în apă?”

Iar familia lui – mama, tata, mătușile și unchii – când se săturau de întrebări, îl certau și îi dădeau câte o palmă pe fund cu papucul. Dar puiul de elefant nu se lăsa. Într-o zi, a pus întrebarea care i-a aprins inima de curiozitate: „Ce mănâncă la cină crocodilul?” Toată familia a strigat: „Tăcere!” și iar i-au dat papucul. Nu i-a răspuns nimeni.

Atunci, dintr-un copac apropiat, o pasăre kolokolo a strigat ascuțit: „Koló-koló! Du-te la marele râu Limpopo, cel cenușiu-verde și unsuros, plin de copaci ai febrei, și acolo vei afla!”

Puiul de elefant și-a făcut bagajul, pentru că era curajos și, mai ales, foarte curios. A luat o trestie de zahăr de ronțăit, un pepene zemos, puțină iarbă pentru foame, și a pornit la drum. Pe cărare l-a întâlnit pe struț. „Scuză-mă, struțule,” a întrebat politicos, „ai văzut vreodată ce mănâncă la cină crocodilul?” Struțul și-a înfipt capul în nisip și, fără să răspundă, i-a dat o ciupitură de mustrare.

Apoi a întâlnit girafa. „Te rog, girafă,” a zis puiul de elefant, „ce mănâncă la cină crocodilul?” Girafa s-a aplecat, i-a dat un ghiont blând, dar aspru, cu genunchiul și a mormăit: „Nu întreba!”

Mai departe, hipopotamul s-a ridicat din apă bulbucind, iar puiul de elefant a întrebat din nou. Hipopotamul a pufnit, a stropit cu apă și s-a scufundat fără răspuns. Babuinul a sărit din crengi, i-a tras de urechi și i-a spus să plece acasă. Totuși, de undeva, pasărea kolokolo a repetat: „Koló-koló! La Limpopo!”

După multe zile, puiul de elefant a ajuns la marele râu Limpopo, cenușiu-verde și unsuros, tot împrejmuit de copaci ai febrei. Acolo, pe mal, a văzut un buștean lung, lucios, cu ochi care clipeau. „Scuză-mă frumos,” a zis puiul, „ești cumva un crocodil?”

„Vin-o mai aproape, micuțule,” a șoptit bușteanul cu o voce dulce, „ca să-ți pot șopti la ureche ce mănânc la cină.” Puiul de elefant s-a aplecat, pentru că era foarte politicos. „Sunt crocodilul,” a spus bușteanul, și pac! a înșfăcat nasul mic al puiului cu fălcile sale tari.

„Ajuuutor!” a strigat puiul de elefant, trăgând cât putea înapoi. Dintr-o umbră de stâncă a alunecat, șuierând, Șarpele-stâncă cu două culori. „Micule, asta-i o încurcătură,” a zis calm șarpele. „Prinde-te de mal și trage! Iar eu te voi ajuta.” Șarpele s-a încolăcit în jurul pântecului puiului și a tras, a tras, în timp ce crocodilul trăgea din partea cealaltă.

Au tras toți trei până ce ochii crocodilului au sclipit ca două perle verzi, iar puiul de elefant a simțit cum nasul lui mic începe să se lungească. S-a lungit puțin, apoi iar puțin, apoi mai mult, până când, cu un mare „plosc!”, puiul și șarpele au câștigat și crocodilul a scăpat fălcile, căzând în apă. Nasul puiului, însă, nu mai era un năsuc scurt, ci atârna lung, lung, până la genunchi.

„Vai,” a spus puiul de elefant, „nasul meu s-a stricat!” „Nu s-a stricat,” a zis Șarpele-stâncă cu două culori, dând din limbă. „Este o trompă. Ține-o la umbră și pune-o în apă rece și în noroi, ca să nu te doară. Apoi ai să vezi la ce folosește.”

Puiul de elefant a stat la malul Limpopo-ului câteva zile. Și-a răcorit trompa în apă, a uns-o cu noroi și a învățat s-o folosească. A descoperit că, prin trompă, putea să respire și să miroasă mult mai bine. A prins cu ea câte un mănunchi de iarbă fără să mai îndoaie genunchii. A smuls câte un fruct din copaci fără să se cațere. A sorbit apă, a umplut trompa și a făcut duș rece pe spate, ceea ce i-a plăcut grozav. Când o muscă îndrăznea să-l bâzâie, pac! o gonea cu o singură plesnitură de trompă.

„Acum să mergi acasă,” i-a spus șarpele, mulțumit. „Să fii curajos, dar și înțelept cu întrebările tale.” Puiul de elefant i-a mulțumit frumos și a pornit la drum, cu trompa cea nouă legănându-se jucăuș în fața lui.

Pe cărare s-a întâlnit iar cu babuinu-l necioplit. „Hopa,” a zis babuinul. „Ce ți s-a întâmplat la nas?” Puiul de elefant și-a ridicat trompa și i-a făcut un mic duș rece. Babuinul a țipat surprins și a fugit în copac. „Este trompa mea,” a spus puiul, „și este foarte folositoare.”

A trecut pe lângă hipopotam. Când hipopotamul a scuipat apă murdară spre el, puiul de elefant a sorbit din râu apă curată și i-a trimis înapoi un jet puternic, dar politicos, ca să-i arate cum e. Hipopotamul a clipit și s-a cufundat rușinat.

A ajuns la girafă. „Ce ți s-a întâmplat la nas?” a întrebat girafa, curioasă. Puiul a apucat cu trompa o frunză fragedă de la o ramură înaltă și a ronțăit-o fericit. „Acum pot ajunge oriunde,” a spus. Girafa a zâmbit, pentru că în sfârșit înțelegea.

Struțul a scos capul din nisip. Puiul de elefant i-a făcut vânt ușor cu trompa, stârnind puțin praf, iar struțul a dat din pene, fără supărare, hotărât să nu mai ciupească puii curioși.

Când a ajuns acasă, familia l-a privit uimită. „Ce ți s-a întâmplat la nas?” au întrebat toți deodată. Puiul de elefant a zâmbit și le-a povestit tot: de pasărea kolokolo, de marele râu Limpopo cel cenușiu-verde și unsuros, de crocodilul cu ochi lucioși și de Șarpele-stâncă cu două culori care l-a ajutat. Iar când cineva a încercat iar să-l lovească cu papucul pentru atâtea întrebări, puiul de elefant a întins cu grijă trompa, a luat papucul și l-a pus pe un raft înalt. „Nu mai e nevoie de papuci,” a spus el. „Întrebările nu dor.”

Din ziua aceea, puiul de elefant a continuat să fie curios, dar și înțelept. Iar trompa lui lungă s-a dovedit bună la mii de lucruri: să culeagă, să miroasă, să salute, să cânte din apă și să îmbrățișeze. Se spune că, de atunci încolo, toți elefanții au avut trompe lungi, pentru că prima trompă s-a dovedit atât de folositoare, încât nicio familie de elefanți n-a mai vrut să se despartă de un asemenea dar.

Iar dacă veți auzi vreodată, în depărtare, un „koló-koló” peste o apă cenușiu-verde, să știți că undeva, pe malul Limpopo-ului, curiozitatea unui pui de elefant încă răsună, învățând lumea să întrebe și să afle.