Corbul și ulciorul

Era o zi fierbinte de vară. Soarele ardea, iar pământul părea să fumege. Un corb negru zbura încet, obosit. „Câr, câr... Mi-e atât de sete!”, croncăni el. De multă vreme nu găsise nicio picătură de apă.

Deodată, lângă o potecă prăfuită, a zărit un ulcior de lut. Stătea înclinat lângă o piatră, ca și cum ar fi așteptat pe cineva. Corbul s-a așezat pe gura ulciorului și s-a uitat înăuntru. La fund lucia un strop de apă, rece și limpede.

„Ce noroc!”, a spus corbul și și-a întins ciocul. Dar apa era prea jos. Ciocul lui nu ajungea, oricât s-ar fi aplecat. A încercat să răstoarne ulciorul, împingându-l cu pieptul și cu aripile. Ulciorul era greu și bine sprijinit; nu s-a clintit.

Corbul s-a oprit și a respirat adânc. „Dacă nu pot cu putere, pot cu mintea”, și-a zis. S-a uitat în jur. Pe pământ erau multe pietricele rotunde, încălzite de soare.

„Am o idee!”, a croncănit el. A luat cu ciocul o pietricică și a lăsat-o să cadă în ulcior. Plop! Apa s-a mișcat puțin, făcând un cerculeț. Corbul a mai luat o pietricică. Plop! Apoi încă una. Plop, plop!

Cu răbdare, a tot adunat pietricele și le-a lăsat să cadă, una câte una. Fiecare pietricică ridica apa un pic. Linia lucitoare urca încet, încet. Corbul simțea cum inima îi bate de emoție. „Încă puțin”, își spunea el.

În cele din urmă, apa a ajuns destul de sus. Corbul și-a aplecat din nou ciocul. De data aceasta a atins apa! A băut înghițitură după înghițitură, rece și bună, până când setea i-a trecut.

Corbul a privit ulciorul cu recunoștință. „Nu forța m-a ajutat azi”, a spus el, „ci gândul bun și răbdarea.” Și a zburat mai departe, mai ușor, în căutarea umbrei unui copac.

Morala: Cu minte ageră și perseverență, găsești o cale acolo unde pare că nu există.