Sub rădăcinile groase ale unui pin, trăiau mama Tomte, tata Tomte și cei patru copii ai lor. Căsuța era mică și caldă, cu ușiță rotundă și ferestre cât două frunze. În fiecare dimineață, mama spunea: „Pălăriile roșii pe cap și ochii mari deschiși! Pădurea e prietena noastră, dar trebuie s-o ascultăm.”

Primăvara, copiii ieșeau tiptil în luminiș. Furnicile mergeau șir, șir, iar copiii priveau uimiți. „Nu le deranjați,” spunea tata. „Fiecare are de lucru.” O buburuză mică s-a oprit pe degetul celei mai mici. „Bună,” a șoptit fetița. „Zboară, zboară, găsește-ți frunza!” Deasupra, o veveriță a zornăit din coadă. A aruncat un con jos, ca un salut. Copiii au râs și au strâns ace de pin pentru cuibul ei.

Vara, pădurea mirosea a mușchi și a afine. „Rămâneți în apropiere,” a amintit mama. „Departe, pe poteci, umblă vulpea cea roșie.” Copiii au cules bobițe albastre până le-au învinețit palmele. Un bondar grăsuț a zumzăit pe lângă urechile lor. „Noi doar gustăm puțin,” i-au spus. „Florile sunt ale tale.” La pârâiaș, și-au muiat degețelele în apă rece ca sticla. Deodată, pe sub iarbă, a foșnit ceva. Tata i-a strâns la piept. „Șarpele se strecoară în tăcere. Noi îl lăsăm în pace, și el ne lasă pe noi.” Copiii au dat din cap. Au plecat încet, pas cu pas, ca frunzele când cad.

Într-o zi dogoritoare, veverița a sărit aproape de ei. „Cli-cli! Urmează-mă!” părea că spune. I-a dus la scorbură. Acolo erau nuci adunate într-o grămăjoară. „Veverițo, ești harnică,” a spus băiatul cel mare. „Și noi vom strânge pentru iarnă.” Așa că au umplut coșulețele cu afine, merișoare și ciuperci pe care mama le cunoștea bine. „Pe acestea le uscăm. Pe acelea le lăsăm în pădure,” spunea ea blând, arătând cu degetul.

Toamna a pictat frunzele în galben și roșu. Vântul șoptea printre brazi, iar păsările se pregăteau de drum. „Ascultați,” a zis tata într-o seară. „Bufnița cântă. Noaptea, noi stăm aproape de casă.” Copiii au privit luna rotundă ca un far. Au ajutat-o pe mama să pună la păstrat conuri, fructe și ierburi. Au cusut, au măturat și au cântat încet, ca să nu sperie umbrele.

A venit iarna cu fulgi moi, mari cât petalele de flori. Căsuța s-a făcut o movilă albă cu o ușă mică. Înăuntru, focul trosnea, iar soba murmura. Tata a cioplit o sanie mică, lucioasă. A legat în față un șoricel gri, vioi ca o săgeată. „E prietenul nostru. Ne va duce până la luminiș,” a spus el. Copiii s-au urcat, lipiți unii de alții, cu pălăriile roșii lucind în zăpadă. Șoricelul a alergat, lăsând o dâră fină. Brazii au clătinat crengile pline de promoroacă, ca și cum ar fi spus „bună iarna”.

„Uite urmele de iepure!” a strigat băiețelul cel mic. „Și aici, ale unei păsări,” a adăugat sora lui. „Să le urmărim?” Tata a zâmbit. „Doar puțin.” Urmele i-au purtat până la marginea luminișului, unde zăpada strălucea. Acolo au stat în liniște și au privit fulgii dansând. Din depărtare, s-a auzit iar bufnița. Tata i-a strâns la piept. „Acum, acasă.”

În seara aceea, mama a turnat supă caldă în căni mici. „Pădurea ne-a hrănit, iar noi am iubit-o,” a spus ea. Copiii și-au frecat ochii grei de somn. „Noapte bună, veverițo. Noapte bună, furnicuțelor. Noapte bună, bufniță,” au șoptit spre fereastră. Afară, zăpada cădea lin. Înăuntru, sub rădăcina pinului, cei patru copii Tomte au adormit la căldură, visând la primăvara care va veni, la afine albastre, la pași tiptil și la prietenii lor din pădure.