Cele șapte călătorii ale lui Sindbad Marinarul
În Bagdad, un hamal obosit pe nume Sindbad Hamalul s-a oprit la poarta unei case bogate. Dinăuntru veneau râsete și miros de mâncare. Stăpânul casei, un bărbat voios, l-a chemat înăuntru, l-a ospătat și i s-a prezentat: „Eu sunt Sindbad Marinarul. Am văzut minuni ale mării și pericole cât alții într-o viață. Vrei să auzi călătoriile mele?” Așa a început povestea celor șapte călătorii, spuse de-a lungul a șapte zile.
Călătoria întâi. Când eram tânăr, am cheltuit în grabă moștenirea mea și am înțeles că m-am purtat nesocotit. M-am îmbarcat pe o corabie ca să muncesc și să negustoresc. Am ajuns pe o „insulă” verde, unde am aprins focul. Dar insula s-a mișcat! Nu era pământ, era spatele unei balene uriașe, care s-a scufundat speriată. Marea m-a purtat pe o scândură până pe o altă insulă. Acolo, regele Mihrage m-a primit cu bunătate. Curând mi-am găsit și marfa, pe care oamenii de pe corabia pierdută o încărcaseră la loc. Am vândut totul cu câștig și m-am întors la Bagdad, hotărât să fiu chibzuit.
Călătoria a doua. Dorul de mare m-a chemat iar. Pe un țărm îndepărtat am văzut un ou imens, cât o casă. Unii marinari nebuni l-au spart, iar mama lui, pasărea uriașă roc, a venit furioasă și ne-a nimicit corabia. Eu m-am agățat de o stâncă și, ca să scap din pustiu, m-am legat cu turbanul de piciorul unui roc adormit. Pasărea m-a dus peste munți și m-a lăsat într-o vale strălucitoare, plină de diamante și păzită de șerpi uriași. Negustorii aruncau bucăți de carne; diamantele se lipeau de ele și vulturii le ridicau pe stânci, unde erau adunate. M-am alăturat lor, am scăpat din vale și m-am întors acasă cu pietre scumpe, mulțumind lui Dumnezeu.
Călătoria a treia. Din nou pe mare, am ajuns la o insulă cu o peșteră. Acolo locuia un uriaș cu un singur ochi, mâncător de oameni. A luat câțiva dintre tovarășii mei, iar noi tremuram de frică. Noaptea, am încins un țăruș în foc și i-am atins ochiul, orbindu-l. A urlat, dar noi am fugit spre mal, am legat plute și am pornit pe apă. Uriașul, ajutat de rudele lui, ne-a aruncat bolovani din țărm. Unii au pierit, dar eu am scăpat. O altă insulă ne-a primit, însă era plină de șerpi mari. Am vegheat pe copaci până a trecut primejdia și, în cele din urmă, o corabie ne-a zărit și ne-a salvat. M-am întors iar la Bagdad, mai înțelept și mai recunoscător.
Călătoria a patra. O furtună ne-a risipit pe un țărm cu un oraș bogat. Regele m-a plăcut pentru priceperea mea și m-a făcut îngrijitor al portului. M-am căsătorit cu o femeie bună, dar în țara aceea era un obicei greu: când murea un soț, celălalt era coborât alături de el într-o peșteră adâncă, cu puțină pâine și apă. Soția mea s-a îmbolnăvit și a murit, iar eu am fost dus în peșteră. În întuneric, am zărit scântei de pietre prețioase și am căutat o ieșire. Am bătut în stânci, am urmat un fir de aer și am găsit o galerie strâmtă ce ducea spre mal. Un negustor de pe o barcă mi-a auzit strigătul, m-a scos și m-a luat cu el. M-am întors acasă cu bijuterii, dar cu inima grea de amintirea acelui obicei.
Călătoria a cincea. Am pornit iarăși, dar corabia noastră a greșit drumul și am ajuns pe o insulă cu livezi. Un bătrân mic de statură m-a rugat să-l trec în spate peste un pârâu. L-am luat, iar el mi s-a încolăcit de gât și nu m-a mai lăsat. Zi și noapte m-a călărit, poruncindu-mi să-i aduc fructe și apă. Am suferit mult până când am găsit vin. I-am dat să bea, s-a moleșit, și am reușit să-l smulg de pe spatele meu. A fugit clătinându-se și n-a mai apărut. Pescarii m-au găsit și m-au dus la un oraș. Acolo, oamenii aruncau pietre în coroana palmierilor ca să doboare nucile de cocos. Am făcut negoț, am strâns iar avere și m-am întors la Bagdad.
Călătoria a șasea. O mare cumplită ne-a sfărâmat corabia de stânci. Am rămas singur pe scânduri până am intrat, fără să știu, într-un râu care curgea sub pământ. Am plutit zile întregi prin întuneric, ghidat doar de murmurul apei, până ce am ieșit într-o vale luminoasă. Oamenii de acolo m-au scos din barcă, m-au hrănit și m-au dus la regele lor. I-am povestit ce mi se întâmplase, iar el m-a găzduit ca pe un oaspete de cinste. Cu vremea, mi-a dat un vas plin cu daruri și m-a trimis acasă. M-am închinat la porțile Bagdadului, fericit că am scăpat.
Călătoria a șaptea. De data aceasta nu m-am dus din pofta inimii, ci trimis de califul Harun al-Rașid ca sol la regele Serendibului. Am dus scrisori și daruri, iar regele m-a primit cu mare cinste și mi-a dat bogății pentru calif. La întoarcere, pirații ne-au prins. M-au vândut ca sclav unui negustor care vâna elefanți pentru fildeș. Nu era crud, dar munca era grea și primejdioasă. În pădure, am văzut cum elefanții își aveau un loc tainic unde duceau colții celor morți. I-am arătat stăpânului. El s-a bucurat, m-a eliberat, m-a răsplătit cu fildeș și m-a ajutat să ajung la mare. O corabie m-a dus la Basra, apoi la Bagdad. Am pus darurile înaintea califului, care m-a binecuvântat și mi-a spus să mă bucur de odihnă.
Așa și-a încheiat Sindbad Marinarul povestea. În fiecare zi, după o călătorie, îi dăruia lui Sindbad Hamalul o pungă cu aur, spunând: „Bogăția fără muncă se risipește; marea e primejdioasă, dar inima curajoasă și mintea trează te scot la liman.” Iar hamalul s-a întors la munca lui, cu fruntea sus și cu o poveste în suflet, iar marinarul s-a retras în casa lui, mulțumit că a văzut lumea și a trăit să povestească.
