A fost odată un rege și o regină ce aveau doisprezece băieți. Regele își dorea nespus o fiică și, orbit de această dorință, a rostit o poruncă crudă: „Dacă următorul copil va fi fată, băieților li se va curma viața, pentru ca ea să poată moșteni singură.” A poruncit chiar pregătirea a douăsprezece sicrie mici cu așternut de rumeguș.

Regina, bună la inimă, s-a îngrozit cumplit. Le-a șoptit pe ascuns fiilor: „Duceți-vă în pădure și așteptați vești de la mine. Am să ridic un steag alb pe turn dacă se naște un băiat și atunci vă puteți întoarce. Dacă va fi fată, steagul va fi roșu și trebuie să fugiți cât mai departe.” Cel mai mic dintre ei, Beniamin, a rămas lângă palat să privească steagul, iar ceilalți unsprezece s-au adâncit în pădure pentru a se ascunde.

A sosit vremea nașterii, iar pe turn s-a înălțat un steag roșu. Beniamin a alergat în grabă la frații lui: „E o fetiță! Trebuie să fugim!” Băieții, plini de mânie și durere, s-au ascuns și mai adânc în pădure. Au găsit o căsuță veche și izolată, cu un gard micuț și un petic de grădină cu doisprezece crini albi. Acolo au hotărât să își ducă traiul. Cuprinși de supărare din cauza nedreptății lumii, au jurat că, dacă vor întâlni vreodată o fată cu stea pe frunte — semnul distinctiv al fiicei reginei — o vor pedepsi aspru. Beniamin, deși cel mai mic, îi ruga mereu să nu fie aspri, dar jurământul a rămas neclintit.

În palat, regina născuse o fetiță, într-adevăr, o copilă frumoasă, cu o stea de aur strălucind pe fruntea ei. A crescut bună și curajoasă, fără să știe, multă vreme, de frații ei. Într-o zi însă, a găsit într-un cufăr douăsprezece cămăși mici de băiat. „Ale cui sunt?” a întrebat-o pe mama ei, regina. Cu lacrimi în ochi, mama i-a dezvăluit totul: despre existența fraților săi, despre steagul roșu și despre fuga lor în pădure.

Fata a ascultat cu inima strânsă de emoție și a hotărât pe loc: „O să-i caut. Eu sunt sora lor.” Regina i-a așezat pâine în traistă și i-a binecuvântat drumul lung. Fata a mers zile și nopți, până când a găsit căsuța cu un gard micuț și grădina cu doisprezece crini albi. A deschis ușa cu sfială. Înăuntru era doar Beniamin.

El a privit-o cu uimire: „Cine ești?” Fata și-a dat părul la o parte, iar steaua de pe frunte i-a sclipit puternic. „Sunt sora voastră”, a șoptit. Beniamin s-a bucurat nespus de mult, dar și-a amintit jurământul rostit de frații săi. A ascuns-o cu repeziciune și i-a spus: „Voi încerca să-i conving. Lasă-mă pe mine să vorbesc.”

Când au venit ceilalți, au aflat că cineva le intrase în casă. „Cine ne-a gătit și ne-a pus masa?” s-au întrebat ei. „Poate că e o fată!” Iar furia stârnită de vechiul jurământ le-a aprins ochii. Atunci Beniamin a ieșit în fața lor: „Nu faceți rău nimănui. Este sora noastră, fetița mamei noastre, și a venit singură să ne găsească.” Fata a ieșit încet, și steaua de pe frunte a luminat întreaga odaie. Frații și-au mușcat buzele, rușinați de jurământul lor aspru și încrâncenat. Au îmbrățișat-o cu dragoste și au hotărât să trăiască de acum înainte împreună, uniți și plini de blândețe.

Sora le gătea, le cosea și se îngrijea de curățenia casei lor. Într-o dimineață, a văzut în grădină frumoșii doisprezece crini albi. „Ce frumoși sunt! Am să-i culeg pentru frații mei”, și-a spus în gând. Dar cum a rupt primul crin, s-a auzit un fâlfâit puternic de aripi. A rupt al doilea, apoi al treilea, și, vai, cu fiecare floare smulsă din tulpină, câte un frate se preschimba într-un corb negru, înălțându-se spre cer. După al doisprezecelea crin, grădina a dispărut, casa s-a făcut nevăzută, iar fata a rămas singură în pădure.

Atunci o voce misterioasă, ca vântul, i-a șoptit: „Frații tăi sunt corbi. Îi poți dezvrăji dacă, timp de șapte ani, nu rostești niciun cuvânt și nu schițezi niciun zâmbet. Dacă spui un singur cuvânt, totul va fi pierdut.” Fata și-a strâns inima de hotărâre: „Pentru frații mei, o pot face.” Și a tăcut.

A rătăcit astfel prin păduri și câmpii, tăcută ca o umbră, până când într-o zi un tânăr rege, aflat la vânătoare, a zărit-o. Era frumoasă și demnă, cu steaua-i strălucitoare pe frunte, dar ea nu a rostit niciun cuvânt. Regele a înțeles că tăcerea ei ascunde un jurământ puternic și i-a respectat tăcerea. A dus-o la castel, a îmbrăcat-o în straie de regină și, mai apoi, s-a însurat cu ea. Tânăra regină a rămas blândă și tăcută, iar regele o iubea așa cum era.

Însă mama regelui era rea și nu o plăcea deloc. Când regina a născut primul ei prunc, soacra a furat copilul pe ascuns și a tăinuit adevărul. Ca să o învinuiască pe nora ei, a uneltit în așa fel încât să pară că mama își vătămase propriul copil. Oamenii s-au cutremurat de groază, iar regele a fost sfâșiat între dragoste și îndoială profundă. Regina nu a rostit un cuvânt, căci jurământul o ținea tăcută.

Apoi s-a născut și al doilea copil. Soacra a procedat la fel, întinzând noi capcane și răspândind vorbe rele. A venit pe lume și al treilea prunc, iar răutatea ei nu avea limite. De fiecare dată, regina a rămas tăcută, cu ochii limpezi și inima-i credincioasă, numărând în gând zilele și nopțile ce o despărțeau până la împlinirea celor șapte ani.

În cele din urmă, răutatea a copleșit întreaga curte: „Regina e vinovată!” au strigat câțiva dintre curteni. Regele, deși nu voia, a trebuit să accepte judecata poporului. S-a hotărât ca regina să fie arsă pe rug, ca pedeapsă. Chiar în acea zi se împlineau șapte ani de la începutul tăcerii ei.

Au ridicat rugul în piața cea mare a orașului. Regina a privit flăcările fără să plângă, ținând piept cu demnitate. Chiar în clipa în care focul a fost aprins, s-a auzit un vuiet asurzitor de aripi. Doisprezece corbi negri s-au rotit deasupra rugului, apoi au coborât și, în fața tuturor, s-au preschimbat la loc în doisprezece frați, sănătoși și voinici. Jurământul tăcerii se sfârșise. Regina și-a recăpătat glasul: „Sunt nevinovată, iar aceștia sunt frații mei!”, a rostit ea cu putere.

Frații au povestit totul: cum fuseseră vrăjiți din greșeală, cum sora lor tăcuse șapte ani pentru a-i salva. Atunci s-a aflat și întregul adevăr despre pruncii reginei: trăiau, ascunși chiar de mama regelui. Copiii au fost aduși pe dată, iar regele și-a strâns familia în brațe, cu lacrimi de bucurie. Răutatea a fost pedepsită aspru, după legea și dreptatea vremii, iar nimeni nu a mai crezut vreo vorbă rea despre tânăra regină.

Din ziua aceea, cei doisprezece frați și sora lor au rămas uniți pentru totdeauna. Regele a învățat să asculte de glasul inimii și al dreptății, nu de zvonuri. Iar regina, care tăcuse șapte ani pentru frații ei, a vorbit de atunci înainte cu blândețe și înțelepciune. Și au trăit împreună în lumină și armonie, prețuind loialitatea ce i-a salvat pe toți.