Cei doisprezece frați

A fost odată un rege și o regină care aveau doisprezece băieți. Regele își dorea nespus o fiică și, orbit de dorința lui, a spus un lucru crud: „Dacă următorul copil va fi fată, băieților li se va curma viața, ca să poată moșteni doar ea.” A poruncit chiar să se pregătească douăsprezece sicrie mici cu așternut de rumeguș.

Regina, bună la inimă, s-a îngrozit. Le-a șoptit pe ascuns fiilor: „Duceți-vă în pădure și așteptați vești. Am să ridic un steag alb pe turn dacă se naște un băiat și puteți veni înapoi. Dacă va fi fată, steagul va fi roșu și trebuie să fugiți departe.” Cel mai mic dintre ei, Beniamin, a rămas lângă palat să privească steagul, iar ceilalți unsprezece s-au ascuns în adâncul pădurii.

A venit vremea nașterii, și pe turn s-a înălțat un steag roșu. Beniamin a alergat iute la frații lui: „E o fetiță! Trebuie să fugim!” Băieții, plini de mânie și durere, s-au adâncit mai mult în pădure. Au găsit o căsuță bătrână, cu un mic gard și un petic de grădină cu doisprezece crini albi. Acolo au hotărât să trăiască. Supărați pe nedreptatea lumii, au jurat că, dacă vor întâlni vreodată o fată cu stea pe frunte — semnul fiicei reginei — o vor pedepsi. Beniamin, deși cel mai mic, îi ruga mereu să nu fie aspri, dar jurământul a rămas.

În palat, regina născuse într-adevăr o fetiță, o copilă frumoasă, cu o stea de aur strălucind pe frunte. A crescut bună și curajoasă, fără să știe, multă vreme, de frații ei. Dar într-o zi a găsit într-un cufăr douăsprezece cămăși mici de băiat. „Ale cui sunt?” a întrebat-o pe regină. Cu lacrimi în ochi, mama i-a spus totul: despre frați, despre steag și despre fuga lor în pădure.

Fata a ascultat cu inima strânsă și a hotărât: „O să-i caut. Sunt sora lor.” Regina i-a pus pâine în traistă și i-a binecuvântat drumul. Fata a mers zile și nopți, până când a găsit căsuța cu gard mic și grădina cu doisprezece crini albi. A deschis ușa încet. Înăuntru era doar Beniamin.

El a privit-o uimit: „Cine ești?” Fata și-a dat părul la o parte, iar steaua de pe frunte a sclipit. „Sunt sora voastră”, a șoptit. Beniamin s-a bucurat nespus, dar și-a amintit jurământul fraților. A ascuns-o repede și i-a spus: „Voi încerca să-i îmblânzesc. Lasă-mă pe mine să vorbesc.”

Când au venit ceilalți, au aflat că cineva intrase în casă. „Cine ne-a gătit și ne-a pus masa?” s-au mirat ei. „Poate o fată!” Iar furia vechiului jurământ le-a aprins ochii. Atunci Beniamin a ieșit înainte: „Nu faceți rău nimănui. Este sora noastră, fetița mamei, și a venit singură să ne găsească.” Fata a ieșit încet, și steaua de pe frunte a luminat odaia. Frații și-au mușcat buzele, rușinați de jurământul încrâncenat. Au îmbrățișat-o și au hotărât să trăiască de acum înainte împreună, blânzi și uniți.

Sora le gătea, cosea și le făcea casa curată. Într-o dimineață, a văzut în grădină cei doisprezece crini albi. „Ce frumoși sunt! Am să-i culeg pentru frații mei”, și-a zis. Dar cum a rupt primul crin, s-a auzit un fâlfâit puternic. A rupt al doilea, apoi al treilea, și, vai, cu fiecare floare smulsă, câte un frate se preschimba într-un corb negru și zbura spre cer. După al doisprezecelea crin, grădina a dispărut, casa s-a făcut nevăzută, iar fata a rămas singură în pădure.

Atunci o voce ca vântul i-a șoptit: „Frații tăi sunt corbi. Îi poți dezvrăji dacă, timp de șapte ani, nu rostești niciun cuvânt și nu râzi deloc. Dacă spui un singur cuvânt, totul e pierdut.” Fata și-a strâns inima: „Pentru frații mei, pot.” Și a tăcut.

A rătăcit așa prin păduri și câmpuri, tăcută ca o umbră, până când într-o zi un tânăr rege, la vânătoare, a zărit-o. Era frumoasă și demnă, cu steaua strălucind pe frunte, dar nu a spus nimic. Regele a înțeles că tăcerea ei ascunde un jurământ puternic și a respectat-o. A dus-o la castel, a îmbrăcat-o în straie de regină și s-a însurat cu ea. Tânăra regină a rămas blândă și tăcută, iar regele o iubea așa cum era.

Însă mama regelui era rea și nu o plăcea. Când regina a născut primul ei prunc, soacra a furat copilul pe ascuns și a ascuns adevărul. Ca să o învinuiască pe nora ei, a făcut în așa fel încât să pară că mama și-a vătămat propriul copil. Oamenii s-au cutremurat, iar regele a fost sfâșiat între dragoste și îndoială. Regina nu a spus un cuvânt, căci jurământul o ținea mută.

Apoi s-a născut al doilea copil. Iar soacra a făcut la fel, întinzând noi capcane și vorbe rele. A venit și al treilea, iar răutatea ei nu s-a oprit. De fiecare dată, regina a rămas tăcută, cu ochii limpezi și inima credincioasă, numărând în gând zilele și nopțile până la împlinirea celor șapte ani.

În cele din urmă, răutatea a covârșit curtea: „Regina e vinovată!” au strigat câțiva. Regele, deși nu voia, a trebuit să accepte judecata vremii. S-a hotărât ca regina să fie arsă pe rug. Chiar în acea zi se împlineau șapte ani de tăcere.

Au ridicat rugul în piața mare. Regina a privit flăcările fără să plângă, ținându-se dreaptă. În clipa în care focul a fost aprins, s-a auzit un vuiet de aripi. Doisprezece corbi negri s-au rotit deasupra rugului, au coborât, și, în fața tuturor, s-au preschimbat înapoi în doisprezece frați, sănătoși și puternici. Jurământul se sfârșise. Regina și-a recăpătat glasul: „Sunt nevinovată, iar aceștia sunt frații mei!”, a spus ea.

Frații au povestit totul: cum au fost vrăjiți din greșeală, cum sora lor a tăcut șapte ani ca să-i salveze. Atunci s-a aflat și adevărul despre pruncii reginei: trăiau, ascunși de mama regelui. Copiii au fost aduși, iar regele și-a cuprins familia cu lacrimi de bucurie. Răutatea a fost pedepsită aspru, după legea și dreptatea timpului, iar nimeni nu a mai crezut vreo vorbă rea despre tânăra regină.

Din ziua aceea, cei doisprezece frați și sora lor au rămas uniți. Regele a învățat să asculte inima și dreptatea, nu zvonurile. Iar regina, care tăcuse șapte ani pentru frații ei, a vorbit de atunci cu blândețe și înțelepciune. Și au trăit împreună în lumină, prețuind loialitatea care i-a salvat pe toți.