A fost odată un tânăr sărac, dar harnic și curajos. Își ducea traiul singur, cutreierând din sat în sat în căutarea unei slujbe cinstite. Într-o seară friguroasă, pe un drum pustiu, a întâlnit un bătrânel cu părul alb, care abia își mai ducea desaga grea.

— Bunicule, dați-mi voie să vă ajut, a spus tânărul. Apoi i-a dus desaga până la marginea pădurii.

Bătrânul l-a privit cu blândețe. A scos din buzunar un ceas mic de argint. Nu era împodobit, dar avea un luciu curat, ca o picătură de lună.

— Primește ceasul acesta, a spus el. Nu e un ceas obișnuit. Îți va arăta ce e drept și te va feri de primejdie. Ai trei reguli: nu te lăuda cu el, nu-l da pe mâna celor lacomi și nu uita să-l întorci la răsărit. Dacă vei uita, ceasul va tăcea.

Tânărul i-a mulțumit și a pornit mai departe. Ceasul ticăia încet la pieptul lui, de parcă îi spunea: „Tic-tac, ai curaj!”

În curând a ajuns în capitala țării. Acolo, vestea umbla din gură în gură: prințesa zăcea pe patul ei și nu se putea ridica. Niciun doctor nu știa cum s-o vindece. Regele a poruncit: „Cine o va însănătoși pe fiica mea, acela o va lua de soție și va primi jumătate din regat.”

Tânărul s-a gândit la ceasul de argint. Într-o noapte, când luna era sus, a cerut voie să stea lângă patul prințesei. Ceasul ticăia la inima lui. Deodată, ticăitul s-a făcut mai repede, apoi mai încet, de parcă îi dădea semne. Tânărul a aprins o lumânare și a privit cu atenție. La miezul nopții, o umbră mică, ca o pisică neagră, a sărit pe pieptul prințesei. Ceasul a bătut de trei ori: dong! dong! dong!

— Acum! a șoptit tânărul, simțind curajul în piept. A făcut semnul crucii și a lovit umbra cu lumina lumânării. Umbra a șuierat, s-a învârtit ca un fum și a dispărut în sobă. În clipa aceea, prințesa a deschis ochii și a respirat adânc.

— Cine e acolo? a întrebat ea, uimită.

— Un slujitor al adevărului, a răspuns tânărul, punându-și iar ceasul la piept.

Dimineața, prințesa era mai bine, dar nu de tot. Ceasul i-a spus tânărului, prin ticăitul lui, că trebuia să vegheze trei nopți la rând. A doua noapte, umbra a venit iar. Ceasul a bătut tot de trei ori, iar tânărul a gonit-o. A treia noapte, umbra s-a făcut mare și groasă ca un nor. Dar tânărul nu s-a temut. Ceasul i-a încălzit palma, parcă îi dădea putere. A ridicat lumânarea, a rostit o rugăciune și, deodată, norul s-a spart în scântei, ca jarul. Prințesa s-a ridicat singură din pat și a zâmbit pentru prima oară după mult timp.

În palat s-au tras clopotele. Regele a poruncit ca tânărul să fie cinstit și îmbrăcat frumos. Dar la curte era un mare vistiernic, un om lacom și invidios. El a aflat de ceasul de argint și a plănuit să-l fure. Noaptea, pe furiș, i-a strecurat tânărului o băutură adormitoare. Când acesta a ațipit, vistiernicul i-a luat ceasul.

Dimineața, tânărul s-a trezit fără ceas. S-a înroșit la față de supărare, dar și-a mușcat buzele și și-a amintit de cele trei reguli. Nu s-a plâns, nu s-a lăudat. A cerut doar să-și vadă prințesa. Ea l-a privit cu bunătate, deși ceilalți rânjeau.

— Fără ceas, n-ai fi putut s-o vindeci! strigau curtenii. Poate nici n-ai făcut tu nimic!

Vistiernicul s-a repezit înainte, ținând ceasul în mână, ca pe un trofeu.

— Eu am aflat leacul, a zis el. Iată dovada!

Regele, încurcat, n-a știut pe cine să creadă. A poruncit ca tânărul să părăsească palatul până se lămuresc lucrurile. A fost o lovitură grea, dar tânărul a plecat fără să se certe. Știa că minciuna aleargă repede, dar adevărul merge drept.

Pe drum, în marginea pădurii, l-a întâlnit iar pe bătrânelul cu părul alb.

— Ți-ai păstrat curajul și tăcerea, a zis bătrânul. Ceasul nu te-a părăsit; el își amintește mâinile care l-au ajutat. Uite un fluier. Sună de trei ori numai când vrei dreptate, nu răzbunare.

Tânărul a luat fluierul și s-a întors în oraș, ca un simplu ceasornicar rătăcitor. A strigat pe stradă:

— Repar ceasuri oprite! Repar ceasuri care tac!

Vistiernicul, îngâmfat și îngrozit că ceasul nu mai ticăia, l-a chemat în taină. Când tânărul a atins ceasul, argintul a tresărit. A sunat ca o pasăre care își regăsește cuibul. Vistiernicul a zâmbit fals.

— Îl poți porni? a șoptit.

— Îl pot porni acum, a spus tânărul. Dar trebuie să-l țin puțin la lumină.

Au deschis fereastra. Soarele a căzut drept pe cadran. Tânărul a întors arcul la răsărit. Ceasul a început să bată tare: dong! dong! dong! Sunetul s-a auzit până la palat. Prințesa, care ținea minte acel sunet din nopțile de veghe, a alergat la fereastră.

— Asta e! a strigat ea. Ceasul care m-a salvat!

Slujitorii au pornit să afle de unde vine sunetul. Au găsit ceasornicarul cu ceasul în palmă și pe vistiernic tremurând. Tânărul a suflat o singură dată în fluier. Ușa s-a deschis și au intrat regele și judecătorii curții. N-a mai fost nevoie de multe vorbe: ceasul a țâșnit din palma tânărului, s-a oprit la pieptul prințesei, apoi s-a întors singur, ușor, la stăpânul său adevărat. Vistiernicul a căzut în genunchi și a recunoscut totul.

Regele a înclinat capul în fața tânărului.

— N-ai strigat, n-ai cerut, n-ai mințit. Ți-ai păstrat inima curată. Ție îți datorez zâmbetul fiicei mele. Dacă prințesa e de acord, vei fi soțul ei.

Prințesa a zâmbit larg.

— Omul care m-a vegheat trei nopți, fără mândrie și fără frică, este omul meu.

Nunțile s-au pregătit. Bătrânelul cu părul alb a venit la nuntă, sprijinit într-un toiag. A privit tânărul și i-a spus încet:

— Ceasul tău va bate mereu pentru dreptate, atâta timp cât vei fi cumpătat și bun. Și nu uita: uneori, cel mai bun ceas este inima ta.

După aceea, tânărul și prințesa au domnit cu înțelepciune. Ceasul de argint nu a fost folosit pentru slavă sau bogăție, ci pentru a-i ajuta pe cei pierduți, a găsi copiii rătăciți, a porni poduri la timp și a opri certuri înainte de a se face rău. Iar în fiecare dimineață, la răsărit, stăpânul lui îl întorcea, mulțumind în gând pentru clipa cea bună. Și, de fiecare dată când bătea de trei ori, toți știau: adevărul ajunge la timp.