La marginea pădurii trăia o mamă harnică împreună cu cei trei băieței ai ei. Căsuța lor era mică și veche, dar plină de râsete. Băieții erau buni la suflet, numai că, uneori, se lăsau purtați de joacă și uitau de treabă.

Într-o dimineață, mama a spus: „Merg la târg cu unt și ouă. Vă las cu treburile: aduceți apă, tăiați câteva surcele, hrăniți găinile. Și, mai ales, nu vă jucați cu focul.” Băieții au dat din cap: „Promitem!”

La început s-au apucat cuminți. Dar găleata cu apă era grea, toporașul nu asculta de mâinile lor mici, iar găinile fugeau care-ncotro. „Ne este foame”, a mormăit unul. „Haideți să facem o clătită mică”, a zis altul. „Doar una!” Au aprins vatra, dorind să fie la fel de pricepuți ca mama.

Flacăra a trosnit voioasă, dar bușteanul s-a rostogolit. O scânteie a sărit la o mătură uscată. „Apă! Repede!” Au alergat cu căni și oale, dar focul s-a supărat și a crescut. Fumul a umplut odaia, perdeaua a pâlpâit, iar acoperișul a început să fumege. Băieții au fugit afară, strângându-se unii în alții. Până și pisica a sărit pe fereastră, cu coada zburlită.

Căsuța a ars până la temelie. Băieții au plâns pe un butuc, speriați și rușinați. „Ce am făcut?” șopteau. Pe potecă, un om cu un car plin de pălării s-a oprit. Era un pălărier cu ochi blânzi și o pălărie înaltă pe cap.

„Vai, vai”, a spus el, „văd necaz mare.” A aflat povestea lor și a dat din cap cu înțelegere. Chiar atunci, mama s-a întors din târg. Când a văzut cenușa, și-a strâns băieții la piept. „Sunteți teferi, asta e tot ce contează”, a spus ea, cu voce tremurată. „Vom lua totul de la capăt.”

Pălărierul a privit în carul lui. „Am aici o pălărie veche, mare și groasă, din fetru. Nu mai e bună pentru cap, dar e bună împotriva ploii. Până vă ridicați o casă nouă, poate fi un adăpost.” A coborât o pălărie cât roata. Cu ajutorul unor pari și scânduri, a sprijinit borul ca pe un acoperiș. Mama a bătut o ușiță, băieții au tăiat ferestre mici, iar pisica a ales un loc, fix la soare.

Așa s-a născut Căsuța-Pălărie. Era rotunjoară și îndrăzneață, cu borul ca o umbrelă. Înăuntru, mama a întins o rogojină și a făcut o sobiță nouă, cu grijă mare. „De-acum, ochii pe foc și mâinile la treabă”, le-a spus ea, zâmbind.

Zi după zi, băieții au învățat. Au adus apă fără să verse, au crăpat surcele mici și drepte, au hrănit găinile la vreme. Când vântul sufla, legau bine ușița. Când ploua, borul pălăriei cânta tip-til-tip-til, iar ei se adunau lângă mamă, ascultând povești. Nu s-au mai atins de foc fără ea.

Vecinii au venit cu cuie și scânduri, iar pălărierul s-a întors să vadă ce-au făcut. „Ei, ei,” a râs, „iată o pălărie purtată cu minte!” Băieții i-au dat drept mulțumire o pâine rotundă coaptă de mama și un buchet de flori din marginea pădurii.

Într-o dimineață cu soare, mama a spus: „Căsuța-Pălărie e mică, dar e a noastră. Când fiecare își face partea, totul merge bine.” Băieții au privit la locuința lor rotundă și au dat din cap hotărâți. Au învățat că joaca e frumoasă după ce treaba e gata și că focul e prieten numai când e păzit.

Dacă treci vreodată pe poteca din pădure, ai să vezi, între mesteceni, o casă cu un acoperiș rotund ca o pălărie. Acolo locuiesc o mamă și trei băieți care au aflat, o dată pentru totdeauna, cum arată grija și cumințenia.