Era iarnă adevărată, cu zăpadă groasă până la genunchi. Olle primise schiuri noi. Își puse căciula roșie, fularul gros și mănușile. Mama îl mângâie pe creștet. „Rămâi pe potecă și întoarce-te înainte de întuneric”, îi spuse ea. Olle dădu din cap, nerăbdător. Își potrivi bețele și porni, hârști-hârști, pe lângă garduri albe și brazi încărcați de zăpadă.

Pădurea era tăcută. Doar schiurile scârțâiau ușurel. Olle văzu urme de iepure și de vulpe. „Bună, pădure!”, șopti el. Aerul rece îi pișca nasul. Dintr-o dată, din spatele unui trunchi, apăru un bătrânel cu o barbă strălucitoare, făcută din țurțuri. Zâmbi și-i făcu cu mâna.

„Eu sunt Domnul Ger”, spuse bătrânelul, atingându-i obrajii. „Eu îi colorez în roz.” Apoi atinse o crenguță și pe ea apăru o floare de gheață. „Pictez și ferigi pe ferestre.” Olle râse încântat. Atunci se auzi clinchet de clopoței și, dintre fulgi, se ivi o sanie de argint trasă de doi reni mari.

În sanie stătea Regele Iarnă, cu o mantie albă ca nămeții. „Ai schiat bine, Olle. Vii să vezi împărăția mea?”, întrebă el blând. Olle își strânse schiurile la piept și se urcă. Renișorii porniră ușor, și sania alunecă peste câmpurile strălucitoare, pe deasupra gardurilor și a drumului îngust.

Pe cer dansau fulgi luminoși. „Aceștia sunt copiii mei, Fulguții”, spuse Regele Iarnă. Ei se roteau și se așezau pe ramuri, acoperind totul într-o pătură pufoasă. Trecură pe lângă lacul înghețat, unde copiii patinau și râdeau. „Le dau gheață netedă și zăpadă bună de bulgări”, oftă mulțumit Regele Iarnă, iar Domnul Ger făcu o reverență, mândru.

Curând ajunseră la un palat de gheață printre brazi. Pereții sclipeau ca sticla, iar țurțurii sunau ca niște clopoței. Înăuntru, Fulguții dansau și suflau viscolul în pelerine albe. Domnul Ger îi arătă lui Olle o pensulă subțire. „Cu ea pictez ferigi pe geamuri și flori pe bârne.” Olle atinse ușor vârful înghețat și râse când îl gâdilă frigul.

Seara căzu liniștit. Pe cer se aprinseră lumini verzi și mov, care se unduiau ca niște panglici. „Sunt luminile nordului, steagurile mele”, spuse Regele Iarnă. Olle privi cu gura căscată. Totul era frumos și tăcut, ca un cântec în șoaptă.

Apoi se auzi pic, pic, pic. O doamnă cu șorț umed și obraji calzi ieși dintre brazi. „Sunt Tanti Dezgheț”, spuse ea, zâmbind. „Soarele m-a trimis. E vremea, Rege al Iernii.” Regele Iarnă dădu din cap. „Încă puțin, bună mătușă. Îl duc pe Olle acasă.” Aerul mirosea ușor a pământ reavăn și a muguri care se pregătesc.

La marginea pădurii, o fetiță în rochiță verde deschis făcu cu mâna. „Eu sunt Domnișoara Primăvară”, șopti ea. „Nu încă, dar curând.” Olle simți în inimă o bucurie caldă. Regele Iarnă îl coborî din sanie și îi aranjă fularul. „Ține minte poteca și cuvântul mamei”, îi spuse cu blândețe.

Olle își puse schiurile. Hârști-hârști, alunecă spre casă. Casele apărură, ferestrele luminau galben. Mama îl prinse în brațe. „Ai ajuns la timp!” Tata îi dădu ceai cald cu miere. Olle povesti despre reni, palatul de gheață și luminile nordului. Părinții zâmbiră și-l ascultară cu drag.

Seara, în patul lui, Olle auzi afară scârțâitul zăpezii și pic-picul lui Tanti Dezgheț. În vis, Regele Iarnă îi făcea cu mâna din sanie, iar Domnișoara Primăvară ținea în palmă un ghiocel mic. Olle știa: iarna se va întoarce, și el va schia din nou. Dar acum putea aștepta, cuminte, primăvara.