Într-o dimineață caldă, pe malul unui râu, un tăbăcar a lăsat câteva piei grele la înmuiat în apă. Le-a legat cu pietre ca să nu le ia curentul și a plecat la treaba lui. Mirosul de grăsime și de piele proaspăt prelucrată, purtat de vânt, a ajuns până la urechile și nasurile unui grup de câini flămânzi.

— Simțiți? a lătrat cel mai mare dintre ei, un câine voinic cu blana zbârlită. Miroase a bun! Acolo, în apă! Piei pline de grăsime!

Câinii s-au apropiat de mal și au zărit pieile legănându-se pe fundul apei. Dar râul era adânc și rece, iar pieile stăteau prea jos ca să le poată apuca cu dinții.

— Dacă intrăm după ele, ne trag la fund, a mârâit unul mai mic, privind la pietrele care țineau pieile pe loc.

— Atunci le scoatem altfel, a zis voinicul, scuturându-și coada. Bem apa. O bem pe toată! Dacă nu mai e apă, pieile rămân pe uscat și sunt ale noastre!

— Să bem tot râul? a întrebat neîncrezător cel mic.

— Da! a răspuns cel mare, făcând un pas în râu. Ne trebuie doar hotărâre. Haideți!

Încântați de ideea unei prăzi ușoare, câinii s-au aplecat la apă și au început să bea. Au băut repejor la început, cu limba făcând valuri mici. Apa era rece și curată, iar burticile li se umflau ca niște tobe rotunde.

— Mai repede! a hămăit cel mare printre gâfâieli. Încă puțin și se văd pieile!

Au băut și au băut. Râul curgea neîncetat, aducând mereu apă nouă, iar pieile tot nu se ridicau. Soarele s-a ridicat mai sus, câinii gâfâiau, coastele li se ridicau greu. Unul s-a oprit, ducându-și coada între picioare.

— Nu mai pot, a șoptit el, clătinându-se. Mă doare burta.

— Slab! a mârâit voinicul. Eu pot. Eu vreau pieile!

Din nou au băut, până când burticile le-au devenit foarte grele. Un murmur s-a auzit prin iarbă. Păsările din trestie s-au oprit din ciripit, mirate de zgomotul neobișnuit. Câinii se priveau între ei, cu ochii mari, dar voinicul nu ceda.

— Încă puțin! a strigat el, de parcă prin strigăt s-ar fi micșorat râul. Încă un ghiorț!

Câinii au mai tras câteva înghițituri dureroase. Apoi, deodată, s-a auzit un trosnet ciudat și puternic, ca și cum s-ar fi rupt o coardă prea întinsă. Câinele voinic s-a prăbușit în iarbă, sleit, și burta i s-a umflat tare-tare. Unii dintre ceilalți s-au speriat și au sărit înapoi, gâfâind cu greu, cu ochii holbați.

— Opriți-vă! a strigat câinele cel mic, tremurând. Râul e prea mare pentru noi! Nu putem bea o apă care curge mereu!

Cei rămași și-au ridicat capetele din râu, s-au clătinat și s-au așezat pe iarbă. Unii tușeau, alții gemeau, cu limba atârnând. Râul, nepăsător, curgea la fel de limpede, iar pieile legate cu pietre se legănau mai departe pe fund, neschimbate.

— Ideea mea... a mormăit, slab, voinicul. A fost o prostie.

— A fost imposibilă, a spus liniștit câinele cel mic, privind la apă. Nu putem face un râu să dispară cu înghițituri. Nu putem schimba lumea doar pentru că ne e foame.

S-au ridicat încet, unul câte unul. Au plecat șchiopătând, cu burticile gâlgâind și capetele plecate. Din apă, pieile păreau că râd de nebunia lor. Pe drum, pășind încet prin iarbă, câinii au tăcut o vreme. Apoi cel mic a spus:

— Data viitoare, mai bine căutăm mâncare pe care o putem atinge. Și ascultăm mintea, nu pofta.

Nimeni n-a mai zis nimic. Toți au știut că avea dreptate. Râul curgea în urma lor, liniștit, așa cum curgeau și zilele. Iar pieile au rămas în apă până când tăbăcarul s-a întors, așa cum hotărâse de la bun început.

Morala: Cine încearcă imposibilul, din lăcomie sau încăpățânare, riscă să eșueze. Mai bine cântărește-ți puterile, decât să te prăbușești urmărind o pradă pe care n-o poți avea.