Într-un sat liniștit din Japonia trăia un băiat mititel și firav. Nu era priceput la muncile câmpului ca frații lui mai mari, dar avea o bucurie care îl făcea să uite de toate: îi plăcea să deseneze pisici. Le desena pe nisip, pe marginile lampioanelor, pe evantaie vechi, pe orice bucată de hârtie găsea. Pisicile lui păreau vii: cu ochi lucioși, cozi arcuite și lăbuțe gata de sărit.

Părinții au hotărât să-l trimită la templu să învețe carte și să devină călugăr. „Acolo va avea un drum bun”, au spus ei. Băiatul s-a închinat politicos și a plecat cu inima bătând repede, luând cu el un mic pachet cu orez și un strop de cerneală, doar în caz că i se făcea dor de desenat.

La templu, stărețul era un om blând și înțelept. I-a dat băiatului cărți, l-a învățat să cânte la clopoței și să măture curtea. Dar, oricât încerca, băiatul tot la pisici se întorcea. Desena pisici pe marginea sulurilor de lectură, pisici pe cutiile de ceai, pisici pe paravanul de hârtie. Călugării râdeau pe furiș, iar stărețul îl privea cu ochi atenți.

Într-o zi, stărețul l-a chemat lângă el. „Copile”, a zis cu blândețe, „ai o mână foarte bună. Dar nu cred că ești menit să fii călugăr. Tu ai alt drum. Ține minte însă un singur sfat: nu sta noaptea în locuri mari; rămâi în locuri mici.” Băiatul a clipit surprins. Nu înțelegea de ce. Totuși, și-a strâns lucrurile, a făcut o plecăciune adâncă și a plecat mai departe, repetând în gând: „Locuri mici, locuri mici.”

Pe drum a auzit de un alt templu, mare și frumos, aflat în satul vecin. Nu știa că templul fusese părăsit de călugări, fiindcă un șobolan uriaș, ca un duh rău, îl bântuia și alunga pe oricine. Băiatul a ajuns acolo spre seară. Poarta era întredeschisă. În curte, frunzele foșneau, iar în sală era praf și liniște. „O să aștept până dimineață”, și-a zis. Ca să nu-i fie frică, a aprins o lampă și a început să facă ce știa el mai bine: a desenat pisici.

Pe paravanele albe a apărut o pisică tărcată, apoi una neagră, apoi trei pisici jucăușe cu ochi ca două semințe lucioase. A desenat lăbuțe moi, urechi ascuțite și cozi care se curbau ca valurile. A desenat până când s-a dus soarele și umbrele au crescut. Foamea l-a ciupit de burtă, a înghițit repede o bucată de orez și a privit în jur. Sala principală era foarte mare, cu tavan înalt și podea lucioasă. În clipa aceea i-a răsunat în minte vocea stărețului: „Nu sta noaptea în locuri mari; rămâi în locuri mici.”

Băiatul a stins lampa din sala mare și a căutat un colțișor îngust. În spate, lângă dulapurile pentru suluri, a găsit o nișă mică, aproape ca o cutie. „Aici e un loc mic”, a șoptit. S-a ghemuit înăuntru, și-a tras ușa aproape și s-a învelit cu haina. Inima îi bătea tare, dar sfatul îl făcea să se simtă în siguranță.

La miezul nopții, un zgomot cumplit a răscolit templul. A auzit tropăit greoi, țipete ascuțite, un scrâșnet de gheare pe lemn. Părea o luptă, o goană, o ciocnire de umbre. Băiatul a închis ochii strâns și a stat nemișcat în locul lui mic. Câteodată îl lovea o vibrație prin perete, de parcă ceva mare trecea pe lângă nișa lui. „Rămâi în locuri mici, rămâi în locuri mici”, își spunea în șoaptă, până când zgomotele au început să se stingă. Apoi s-a lăsat o liniște adâncă, ca după o furtună.

Când zorii au mângâiat ușile de hârtie, băiatul a ieșit cu grijă. În sala mare zăcea întins un șobolan uriaș, cu blana încâlcită și ochii stinși. Nu mai mișca. Băiatul a rămas cu gura căscată. Nu văzuse pe nimeni, nu auzea pe nimeni. Cine îl învinsese? A făcut câțiva pași, tremurând. Atunci a zărit paravanele. Pisicile pe care le desenase păreau altfel la lumină. Mustățile lor erau aspre, ochii scânteiau, iar la colțul gurii unele aveau urme subțiri de roșu, ca niște picături stacojii.

Băiatul s-a apropiat încet și a atins cu degetul o urmă. Era adevărat: pe hârtie rămăsese o pată de sânge. Și-a dus mâna la gură, uimit și bucuros deodată. „Pisicile mele… m-au apărat”, a șoptit. Știa în inima lui că desenele prinseseră viață în miezul nopții și goneau răul din templu. Și mai știa că ascultase sfatul cel bun: nu rămăsese în locul mare, ci se păstrase în locul mic, în siguranță.

Sătenii au aflat repede ce se întâmplase. Au venit, au văzut șobolanul uriaș și paravanele cu pisici, și au ridicat băiatul pe umeri. Călugării s-au întors cu recunoștință, templul a fost curățat și umplut din nou de cântece și lumină. Iar băiatul? A crescut și a devenit un mare pictor de pisici. A umplut multe pergamente cu feline grațioase, jucăușe sau serioase, care păreau oricând gata să sară din hârtie.

De câte ori i se cerea povestea, zâmbea și spunea: „Faceți ceea ce faceți bine și ascultați sfatul celor înțelepți. Pe mine m-au salvat două lucruri: dragostea de a desena pisici și cuvintele stărețului: nu sta noaptea în locuri mari; rămâi în locuri mici.” Și toți copiii care îl auzeau se uitau la pisicile lui și simțeau, pentru o clipă, cum mustățile desenate tremură ușor în aerul liniștit.