Amnarul

Era odată un soldat care se întorcea obosit de la război. Pe un drum cu praf, la umbra unui copac bătrân şi scorburos, i-a ieşit în cale o babă ciudată, cu nasul ascuţit şi o voce şoptită.

„Bună, soldat viteaz”, i-a zis ea. „Vezi copacul acesta? E gol pe dinăuntru. Dacă te strecori pe trunchi, ajungi într-o lume cu trei încăperi pline de bani. Tot ce-ţi cer este să-mi aduci un amnar vechi de-acolo.”

Baba i-a dat un şorţ cu carouri albastre. „Pune câinii pe şorţ şi nu-ţi vor face rău”, l-a învăţat. Apoi i-a arătat cum să deschidă trapa din rădăcina copacului şi să coboare pe o scară lungă, lungă.

Soldatul a coborât şi a nimerit într-o cameră luminată slab. Acolo, pe o ladă plină cu bani de cupru, şedea un câine cu ochi cât farfuriile de ceai. Câinele l-a privit, iar soldatul, fără frică, l-a luat uşurel şi l-a aşezat pe şorţ, aşa cum îl învăţase baba. Şi-a umplut buzunarele cu monede, dar, curios, a deschis uşa spre a doua cameră.

În a doua încăpere era un câine cu ochi cât roţile de moară, păzind o ladă cu bani de argint. Şorţul l-a scăpat iar din încurcătură. Soldatul a înlocuit cuprul cu argint. Apoi a intrat în a treia cameră, unde un câine cu ochi cât Turnul Rotund din Copenhaga stătea pe o ladă cu aur. L-a ridicat şi pe acela pe şorţ şi şi-a îndesat aur în buzunare, în cizme, ba chiar şi în chipiu!

Gata să plece, soldatul şi-a amintit de amnar. L-a găsit într-un colţ întunecat, plin de praf. Când a urcat la bătrână cu buzunarele grele şi cu amnarul în mână, ea i-a poruncit aspru: „Dă-mi amnarul!”

„Desigur”, a zis soldatul, „dar la ce-ţi foloseşte?” Bătrâna s-a încruntat: „Nu-i treaba ta!” Atunci soldatul s-a înfuriat; a scos sabia şi—fără vorbe mari—i-a tăiat capul babei. Nu era un om rău, dar simţea că e ceva primejdios la mijloc. A băgat amnarul la el şi a plecat spre oraş.

În oraş s-a îmbrăcat frumos, a mâncat pe săturate la cel mai bun han şi a împărţit bani celor sărmani, fiindcă era cu inimă darnică. Curând a auzit o poveste: în palat trăia o prinţesă pe care nimeni n-o putea vedea. Regina o ţinea închisă într-un castel de cupru, din pricina unei prorociri că se va mărita cu un soldat.

Timpul a trecut, iar bănuţii s-au dus. Soldatul s-a trezit, într-o seară, cu buzunarele goale şi candlea stinsă. „Mi-ar trebui o lumină”, a mormăit. A scos amnarul să aprindă o lumânare. Cum a lovit cremenea o dată—pac!—a apărut, dintr-odată, câinele cu ochi cât farfuriile de ceai. „Ce porunceşti, stăpâne?” a întrebat. Soldatul s-a holbat. „Vreau bani!” Câinele a dispărut şi s-a întors cu o pungă doldora.

A doua oară când a lovit amnarul, a venit câinele cu ochi cât roţile de moară, iar a treia oară—cel cu ochi cât Turnul Rotund. Ori de câte ori avea nevoie de bani, el lovea amnarul şi vreun câine sosea, gata să-l slujească.

Într-o noapte, soldatul a şoptit: „Mi-ar plăcea s-o văd pe prinţesă.” A lovit amnarul. Câinele cel mic a venit şi, într-o clipă, a adus-o pe prinţesă adormită în odaia lui. Ea era nespus de frumoasă. Soldatul a privit-o uimit, i-a aşezat cu grijă o pernă sub cap şi i-a sărutat uşor fruntea. Înainte de zori, câinele a dus-o înapoi.

Dimineaţa, prinţesa i-a spus reginei: „Am visat că eram într-un oraş şi un soldat mă privea.” Regina s-a încruntat. „Nu era un vis.” Seara, a poruncit unei slujnice să urmărească. Când câinele a venit iar şi a luat prinţesa, slujnica a marcat uşa casei soldatului cu cretă. Dar câinele a văzut şi, hâtru, a luat o bucată de cretă şi a desenat acelaşi semn pe toate uşile oraşului. Dimineaţa, regina şi oamenii ei n-au mai ştiut ce casă să caute.

A doua noapte, regina a copt alt plan: i-a cusut prinţesei un săculeţ mic de hrişcă la brâu, cu o găurică, ca să curgă boabele şi să lase o dâră până la casa vinovatului. Câinele a venit, a dus prinţesa la soldat, iar boabele au ţinut drumul minte. De aceea, dimineaţa, gărzile au bătut la uşa soldatului. El n-a mai apucat să-şi caute amnarul. L-au arestat şi l-au dus la judecată, iar judecătorii au hotărât să-l spânzure.

În ziua execuţiei, soldatul s-a uitat după prieteni, dar nimeni nu-şi amintea de generozitatea lui de altădată. Atunci a făcut semn unui băieţandru care vindea mere. „Ia o monedă şi aleargă la hanul cutare. Spune slujnicei că vreau amnarul meu, cel uitat în sertar.” Băiatul s-a întors în goană, ascunzând amnarul sub şorţ.

Soldatul a fost dus la eşafod. „Vreau doar să-mi aprind o lumânare, pentru ultima oară”, a cerut. Când a lovit amnarul o dată—pac!—a apărut câinele cu ochi cât farfuriile. A lovit a doua oară—pac!—a venit şi câinele cu ochi cât roţile. A lovit a treia oară—pac!—a sărit cel cu ochi cât Turnul Rotund.

„Scăpaţi-mă!” a strigat soldatul. Atunci câinii au început a sări. Unul l-a apucat pe judecător şi l-a aruncat în sus de s-a învârtit în aer ca o morişcă. Altul i-a izgonit pe consilieri, iar cel mai mare i-a ridicat pe rege şi pe regină atât de sus, încât nu s-au mai întors. Mulţimea a amuţit, apoi a izbucnit în urale: „Soldatul să fie regele nostru! Şi prinţesa—regina!”

Prinţesa l-a privit pe soldat şi şi-a amintit de băiatul bun care îi aşezase o pernă şi nu-i făcuse niciun rău. N-au trecut multe zile şi s-au căsătorit, cu clopote, flori şi veselie. Câinii au stat la masă, cu lăbuţele pe scaune, iar amnarul a fost pus la loc sigur, să nu fie folosit decât pentru lumină şi pentru dreptate.

Iar soldatul a domnit cu înţelepciune, amintindu-şi mereu că banii şi puterea sunt bune doar când le foloseşti cu inimă curată. Iar dacă treci pe lângă un copac scorburos, ascultă: poate că foşnetul frunzelor îţi spune o poveste despre curaj, noroc şi un amnar vechi.