Demult, într-un oraș mare din China, trăiau un băiat pe nume Aladin și mama lui, o văduvă harnică. Aladin era voios și curios, dar nu prea îi plăcea munca. Într-o zi, a apărut un străin dintr-o țară îndepărtată, care s-a prefăcut că este unchiul lui. L-a luat pe Aladin, i-a cumpărat haine noi și mâncare gustoasă, apoi l-a dus dincolo de oraș, la o stâncă ciudată.

Străinul era, de fapt, un vrăjitor din Magreb. A aprins un foc, a spus cuvinte pe care Aladin nu le înțelegea, iar stânca s-a deschis ca o ușă. „Intră și adu o lampă veche”, i-a poruncit. Ca să-l ocrotească, i-a pus pe deget un inel simplu. „Nu atinge nimic altceva!”, a spus vrăjitorul, dar Aladin deja se uita uimit înăuntru.

În peșteră era lumină blândă și grădini minunate. Copacii nu aveau mere sau prune, ci fructe de pietre prețioase: rubine, smaralde, safire. Aladin a cules câteva, crezând că sunt jucării frumoase. La capătul grădinii, pe o masă prăfuită, a găsit lampa despre care îi vorbise vrăjitorul. A luat-o și s-a întors spre ieșire.

Vrăjitorul i-a strigat din afară: „Dă-mi lampa și te trag afară!” Aladin s-a temut. „Mai întâi scoate-mă, apoi ți-o dau!”, a răspuns el. Atunci vrăjitorul s-a înfuriat, a lovit pământul cu piciorul și stânca s-a închis. Aladin a rămas singur, în întuneric.

Speriat, a frecat inelul de pe deget fără să-și dea seama. Dintr-odată, a apărut un duh al inelului, mare ca umbra unui munte. „Ce poruncește stăpânul inelului?”, a bubuit vocea lui. „Vreau să ies de aici și să ajung acasă!”, a șoptit Aladin. Într-o clipire, s-a trezit la ușa casei sale și a povestit totul mamei.

Mama a vrut să curețe lampa prăfuită, poate să o vândă la piață. A frecat-o cu o cârpă, iar din lampă a ieșit un duh și mai puternic. „Stăpâne, sunt slujitorul lămpii! Ce dorești?” Aladin, flămând și uimit, a cerut mâncare. În clipa următoare, masa s-a umplut de feluri calde, vase de argint și pâine aburindă. Mama și fiul au mâncat pe săturate, iar a doua zi au vândut cu grijă vasele ca să aibă bani pentru o vreme.

Viața lor s-a schimbat. Aladin a început să fie mai harnic și mai atent. Într-o zi, prin oraș a trecut prințesa Badrulbudur, însoțită de slujitoare. Aladin a văzut-o și s-a îndrăgostit pe loc de ea, de bunătatea și frumusețea ei. „Mamă, aș vrea să cer mâna prințesei”, a spus el. Mama s-a mirat, dar Aladin a rugat duhul lămpii să-i ajute să ducă sultanului un dar vrednic.

În curând, la palat a intrat un alai strălucitor: slujitori purtau tăvi de aur pline cu pietre prețioase, stofe fine și parfumuri rare. Sultanul a privit uimit. Era gata s-o mărite pe prințesă cu fiul marelui vizir, dar darurile și purtarea cinstită a lui Aladin l-au făcut să se răzgândească. „Dacă poți s-o faci pe prințesă fericită, te vei căsători cu ea”, a hotărât el.

Duhul lămpii a ridicat, peste noapte, un palat mai frumos decât toate palatele: cu cupole de aur, fântâni cântătoare și ferestre încrustate cu diamante. Nunta a fost veselă, iar prințesa Badrulbudur a descoperit în Aladin un soț bun și înțelept. Aladin nu a uitat de unde a plecat: îi ajuta pe săraci, își respecta mama și își păstra cu grijă lampa.

Departe, vrăjitorul din Magreb a aflat că Aladin trăiește în bogăție și s-a mâniat. A pornit la drum, hotărât să fure lampa. Când a ajuns la palat, a răspândit prin bazar un strigăt viclean: „Lămpi noi pentru lămpi vechi!” Prințesa, neștiind secretul lămpii, a crezut că face un schimb folositor și i-a dat vrăjitorului lampa prăfuită din cămară.

De îndată ce a avut lampa, vrăjitorul a chemat duhul și i-a poruncit să mute palatul, cu tot cu prințesă, departe, în țara lui. Într-o clipă, palatul a dispărut din fața sultanului. Trist și furios, sultanul l-a chemat pe Aladin la palat. „Unde este fiica mea?”, a strigat. Aladin, cu inima grea, a frecat inelul. Duhul inelului a apărut: „Pot să te duc la palat, dar nu pot învinge duhul lămpii.” „Atunci poartă-mă la prințesa mea!”, a cerut Aladin.

Duhul inelului l-a purtat peste țări și mări, până la un oraș străin. Acolo, Aladin a găsit palatul și, pe ascuns, a ajuns la prințesa Badrulbudur. Ea l-a întâmpinat cu lacrimi și bucurie. Împreună au pregătit un plan: prințesa i-a oferit vrăjitorului o băutură dulce, adormitoare, ca să-l facă să doarmă adânc. Când vrăjitorul a ațipit, Aladin a luat lampa, a chemat duhul și i-a poruncit să-l ducă pe el, pe prințesă și întreg palatul înapoi, la adevăratul lor oraș.

Dimineața, sultanul și oamenii orașului au văzut palatul la locul lui. Bucurie mare, îmbrățișări și iertare! Vrăjitorul nu a mai putut să le facă rău. Aladin a strâns lampa și i-a promis prințesei că nu o va mai lăsa niciodată din grijă.

Dar primejdiile nu se terminaseră. Fratele vrăjitorului, la fel de viclean, a venit deghizat în vindecătoare sfântă, pe nume Fatima, și a cerut adăpost la palat. Prințesa, bună la suflet, a primit-o. „Sfânta” i-a șoptit prințesei sfaturi primejdioase, sperând să-l prindă pe Aladin nepregătit.

Însă duhul lămpii l-a avertizat pe Aladin. Cu blândețe, Aladin a urmărit-o pe „vindecătoare”, i-a văzut uneltele ascunse și a dezvăluit adevărul. Năluca a fost alungată, iar fratele vrăjitorului nu a mai pricinuit nimănui rău.

De atunci, Aladin a trăit chibzuit. A păstrat lampa cu grijă, a folosit darurile ei pentru bine și a prețuit mai presus de toate iubirea prințesei Badrulbudur, înțelepciunea și bunătatea. Iar duhul, când era chemat, slujea cu bucurie, știind că stăpânul lui era drept și recunoscător. Iar orașul a vorbit multă vreme despre băiatul care a coborât într-o peșteră închisă și a ieșit de acolo cu o inimă mai mare decât toate comorile din lume.